Toata viata mea mi-a fost teama sa spun ce simt, sa vorbesc despre ce am eu aici, inauntru. Si uite asa au trecut peste mine ani in care am adunat frustrari, dezamagiri, resemnari, temeri si am ajuns sa constat la varsta asta ce strategie proasta am adoptat pana acum.NU cred ca e o slabiciune sa spui ce ai in suflet, sa spui ce te doare sau ce te face sa oftezi. De fapt e un act de eroism, un risc pe care il constientizezi si ti-l asumi, riscul de a nu fi inteles sau de a fi refuzat, izgonit, ignorat.Imi plac oamenii sinceri si imi plac oamenii care pot accepta sinceritatea. Sa te inchizi in tine, sa speri ca intr-o zi cineva o sa-ti inteleaga privirea fara ca tu sa fii nevoit sa spui ceva, nu e o solutie.Ieri am facut ceva ce nu am fost capabil sa fac multa vreme: am spus ce simt. N-am castigat nimic, n-am pierdut nimic. Dar simt ceva frumos in mine, un fel de usurare, o eliberare din propria mea captivitate, o libertate ce pana acum nu am putut sa o gust.Ieri m-am eliberat de ganduri coplesitoare, de nesiguranta, de lasitate, de indoieli. Nu am primit raspunsurile pe care le-am auzit de atatea ori in mintea mea si pe care speram ca intr-o zi o sa le aud cu adevarat. Nu am primit raspunsurile dupa care am tanjit. Nu am primit nimic. Si ce? Macar stiu ca am facut ceva, ca nu am stat ca un dobitoc sa privesc viata cum trece pe langa mine...Ieri m-am regasit.